Hristos a înviat din morți, fiind început a învierii celor adormiți. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om și învierea morților. Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia. (1Cor.15,20-22) Onorați părinți preoți, Cuvioși călugări și călugărițe, Dragi credincioși, În sărbătoarea Paștelui, cântecul ce răsună încă din noapte: Hristos a înviat din morți, cântat cu însuflețire de fiecare creștin ce participă la celebrarea Bisericii, se revarsă armonios peste lume, ca un mesaj de speranță pentru toți oamenii.
Cu adevărat o lumină s-a aprins în întunericul lumii în noaptea de Paște și aceasta continuă să lumineze pe tot omul, însoțindu-l de-a lungul vieții sale și în orice împrejurare. Lumina aceasta este Hristos Domnul, El a biruit întunericul morții și ne-a deschis calea unei vieți noi ce nu se va sfârși, și de aceea, sentimentul predominant în această sărbătoare de azi este bucuria. Doresc a vă saluta pe toți cu părintească dragoste și în această sărbătoare să ne bucurăm de reînnoirea sufletească și de perspectiva nouă a vieții, ce ne-o dăruiește Domnul, privind cu mulțumire spre El, pentru tot binele revărsat asupra noastră în aceste vremuri pe care le trăim.
Viața creștină o trăim într-un mod concret în circumstanțele particulare ale vieții noastre, acolo unde suntem, în comunitatea de care aparținem și în împrejurările și provocările sociale, economice și politice ale timpului nostru. Ea nu este separată de viața noastră personală, ci mai degrabă, face parte din noi, transformă și modelează alegerile noastre și prin lumina interioară a credinței ne inspiră să trăim într-un anumit fel în această lume, din care nu lipsesc umbrele și dârele de întuneric. Lumina lui Hristos apărută în întunericul nopții din mormânt nu mai poate fi stinsă, ci doar primită și făcută vizibilă de către ucenicii Lui, ei înșiși chemați să fie lumină și sarea pământului.
Să privim pentru o clipă la experiența și sentimentele apostolilor lui Isus, care după toate cele întâmplate în Vinerea Mare, văzând revărsarea de ură și violență abătută asupra Învățătorului lor, stăteau ascunși în casă de frica autorităților. Sentimentul de frică, adesea paralizează voința, îl face pe om să aibă remușcări pentru vinovăția sa și îi închide orice perspectivă a viitorului, făcându-l să privească doar în trecut. Ei au văzut cum a murit Isus pe cruce, și de asemenea, știau cum ei înșiși au încercat să scape de persecuție și arestare, lăsându-l singur în acel moment de întuneric ce cuprinsese lumea. Întuneric era și în inima lor și de aceea stăteau ascunși. În aceste împrejurări, ne spune Sfântul evanghelist Ioan: fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica) și ușile fiind încuiate, unde erau adunați ucenicii de frica Iudeilor, a venit Isus și a stat în mijloc și le-a zis: Pace vouă! Și zicând acestea, le-a arătat mâinile și coasta Sa.
Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. (Ioan 20,19.20) Intrat în viață și în moarte ca un muritor, Isus s-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-se ca un om; S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte – și încă moarte de cruce. Pentru aceea, și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume, ca în numele lui Isus tot genunchiul să se plece, al celor cerești, al celor pământești și al celor dedesubt. (Fil. 2,7-10). Învingând moartea, ieșit biruitor din mormânt, Isus nu mai este circumscris spațiului și timpului precum noi muritorii de rând, ci apare în mijlocul apostolilor Săi, se lasă văzut în prezența Sa dumnezeiască, întâmpinându-i cu mângâietorul salut: Pace vouă! Astfel, ne lasă să înțelegem noi cei de azi, și generațiile care vor veni, că El împlinește cuvântul și promisiunea Sa: iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. (Mt. 28,20).
Această prezență mereu nouă a Domnului în viața noastră, suntem chemați să o mărturisim și noi creștinii de azi, fiind ucenici purtători de lumină și de încredere, care să-i însuflețească și pe alții cu prezența, rugăciunea, cuvântul și fapta, aprinzând focul dragostei în inimile secătuite și bucuria speranței în cei zdrobiți de încercările vieții. Pentru aceasta este mereu nevoie de a ne aminti de cuvintele lui Isus și de a ne lăsa purtați de dragostea Lui, ce ne face să fim noi înșine făpturi noi, trăitori ai credinței și împlinitori ai poruncilor Lui. Iubiți credincioși, Semnul distinctiv al prezenței lui Isus în mijlocul apostolilor, atunci când le vine în întâmpinare, acolo unde ei stăteau ascunși fiind înfricoșați, este cel al rănilor.
El le arată mâinile și coasta Sa. Nu îi mustră, nu-i învinovățește și nu-i acuză pentru atitudinea și nepriceperea lor, ci se apropie de ei cu rănile Sale, arătându-le coasta străpunsă de suliță și semnul cuielor din mâinile Sale, transformate acum de iubirea lui Dumnezeu în glorie eternă. Se apropie de ei și de rănile lor sufletești, cu rănile Lui, știind că orice experiență traumatică și orice greșeală provoacă răni sufletești, și de aceea dorește să le vindece și nu să le adâncească.
Doar o iubire fără seamăn transformă durerea și suferința în izvoare de vindecare. Doar iubirea face posibilă iertarea și din aceasta se naște vindecarea. Doar El știe să se apropie de fiecare om și de durerile fiecăruia cu acea delicatețe și înțelegere ce îi sunt proprii lui Dumnezeu.
Așa vorbește despre El profetul Isaia cu câteva secole înainte de patima Sa, lăsându-ne să înțelegem că acolo unde sunt suferințe ale drepților, sunt și suferințele Domnului: cine va crede ceea ce noi am auzit și brațul Domnului cui se va descoperi? Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă, și ca o rădăcină în pământ uscat; nu avea nici chip, nici frumusețe, ca să ne uităm la El, și nici o înfățișare, ca să ne fie drag. Disprețuit era și cel din urmă dintre oameni; om al durerilor și cunoscător al suferinței, unul înaintea căruia să-ți acoperi fața; desprețuit și nebăgat în seamă.
Dar El a luat asupră-Și durerile noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat. Și noi Îl socoteam pedepsit, bătut și chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat. (Isaia, 53,1-5). În duminica Învierii, Isus vine în mijlocul comunității ucenicilor, nucleul comunității Bisericii de ani, cu prezența Sa dumnezeiască și cu însoțirea Sa iubitoare, dorind să încurajeze și să disipeze orice dubiu, să înlăture orice neînțelegere și să vindece orice rană. Rănile Sale sunt izvor de vindecare pentru cine se încrede în El, pentru cel ce le privește și le primește ca fiind pentru el și pentru a sa mântuire.
Pentru cel ce își privește doar rănile sale, fără a recunoaște prezența lui Isus cel Înviat în viața sa, acestea nu se vindecă și devin mereu cauză de durere și dorință de răzbunare, perpetuând o istorie a răului începută de căderea primilor oameni. Isus a transformat totul în jurul lui cu iubirea Sa jertfelnică cu care i-a însoțit pe toți. Arătându-le ucenicilor mâinile sale străpunse, îi face să înțeleagă că sunt acele mâini care au vindecat, care au făcut tină din pământ și au adus lumina în ochii orbilor; sunt mâinile care au mângâiat copiii și neputincioșii pe care i-a întâlnit, ștergând orice lacrimă; sunt mâinile care au scris cu degetul pe pământ pentru a ierta și pe femeia căzută în păcat și pe acuzatorii ei; sunt mâinile lui Dumnezeu care a făcut lumea și pe care o rânduiește și acum cu bunătatea Sa.
Aceste mâini au biruit lumea, păcatul și moartea, și de aceea în Învierea Sa, Isus îl rezidește pe om, îl înnoiește în dragostea Sa și îl face părtaș unui destin de transformare a vieții și lumii pentru veșnicie. Rănile lui glorioase însoțesc și vindecă rănile sufletești ale oamenilor din fiecare generație și ne amintesc că ele sunt semnul unei mari iubiri și milostiviri pentru noi. Sunt semnele dăruirii neîncetate, izvor de iertare și viață nouă ce însoțesc și azi Biserica și pe fiii ei.
Dragi credincioși, Un alt semn prețios al prezenței lui Isus Înviat în mijlocul apostolilor Săi și a comunității credincioșilor este darul păcii. În duminica Paștelui El se face prezent și se arată viu Mariei Magdalena și celor doi ucenici ce mergeau spre Emaus. La mărturia adusă de Maria Magdalena ce se întoarce în fugă de la mormânt: au luat pe Domnul din mormânt și nu știm unde l-au pus (Ioan 20,2), doi dintre ucenici, Petru și Ioan aleargă degrabă la mormânt și văd giulgiurile puse jos și mahrama înfășurată, la o parte, într-un alt loc. Au intrat și au văzut mormântul gol și semnele ce trimiteau la o realitate mai presus de firea omenească, Învierea din morți.
Apoi în seara aceleiași zile, Isus însuși apare în mijlocul lor și le-a zis: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Spirit Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute. (Ioan 20,21-23). Același dar al păcii ca prim semn al prezenței Sale îl oferă Isus din nou apostolilor Săi, opt zile mai târziu, când este prezent și Toma, care nu era în comunitate în seara de Paște.
Pe acesta Isus îl invită să se convingă de realitatea Învierii Sale, oferindu-i posibilitatea atingerii rănilor din mâinile și coasta Sa. Așadar, darul păcii oferit de trei ori ucenicilor de Isus Înviat, este un semn al prezenței Sale continue în comunitatea de credință a creștinilor ce se știu a fi trimiși în lume, între oamenii timpului lor, pentru a fi făuritori de pace. La sfânta Liturghie celebrată în fiecare duminică, rostim pe lângă celelalte Fericiri: Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Mt 5,9), conștienți de importanța statului de fii și de noblețea misiunii pe care o avem în lume: făuritori de pace. În aceeași continuitate de misiune, ce își are originea în Dumnezeu Tatăl ce îl trimite pe Fiul Său în lume ca Principe al păcii, dând început lumii noi a erei mesianice, este trimis și creștinul, de către Isus biruitor al morții, în comunitatea sa pentru a făuri această lume nouă în care să domnească pacea și înțelegerea.
Putem spune fără tăgadă că darul păcii este profund înrădăcinat în inima omului și este atât de prețios încât se cuvine a fi îngrijit, prețuit și cultivat. O inimă în pace este o inimă ce gustă bucuria și profunzimea tuturor bunurilor. De altfel, pacea ca dar, cuprinde mai multe bunuri spirituale ce îl fac pe om să fie mulțumit și integru, recunoscător și doritor de bine, adică binecuvântat.
Omul care este în pace cu el însuși va căuta mereu calea înțelegerii și va fi promotor al concordiei și unității, evitând conflictul și ura. Acolo unde pacea inimii lipsește, calitatea vieții scade și nemulțumirea se înmulțește, și de aceea, pentru ca omul să aibă tihnă, pacea se cuvine printre primele a fi redobândită și îngrijită. Omul care nu-și păzește inima de rău și de păcat nu poate fi în pace, chiar dacă se amăgește cu ceea ce dobândește, sau se satură pe moment cu dorința răzbunării.
Răul, rău aduce, și violența sub orice formă rănește și divizează. Vedem în jurul nostru, confirmate de canalele de știri, înmulțirea conflictelor și a escaladării violenței în societate și în lume. Suntem martori neputincioși ai războaielor în curs și putem doar constata câtă suferință și distrugere aduc acestea, plata cea mai scumpă căzând în sarcina omului de rând.
Maica Tereza de Calcutta, la întrebarea care i-a fost odată adresată: ce putem să facem pentru pacea lumii? – ea a răspuns: întoarce-te acasă și iubește-ți familia! Comunitatea de credință este familia noastră spirituală, frații și surorile noastre cu care ne împărtășim din același cuvânt al sfintei Evanghelii și din aceeași pâine euharistică. Împărtășim aceeași istorie și moștenire spirituală, aceeași chemare ce răsună în mod tainic în această duminică de Paște: precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. (Ioan 20,21). Darul pe care Dumnezeu ni-l face în această zi, în Sărbătoarea Sărbătorilor, ca semn al prezenței Sale, să ne însoțească pe fiecare dintre noi de-a lungul anului pentru a putea trăi în pace și a da mărturie de nădejdea care este în noi.
Cântul de biruință pe care astăzi îl cântăm în mod repetat: Hristos a Înviat din morți cu moartea pe moarte călcând, să ne fie însoțitor precum o rugăciune, dătător de speranță și curaj în trecerea continuă a vieții noastre de la bine la un mai bine, de la cădere la ridicare, de la moarte la viață. Vă dorim tuturor, alese haruri și bucurii împreună cu toți cei dragi ai dumneavoastră, însoțindu-vă cu salutul pascal: Hristos a Înviat! † Vasile
