Sfântul Părinte Francisc a transmis un mesaj special de solidaritate și încurajare pentru Network Alarabiya. ,,Dragi prieteni, Vă mulţumesc pentru oportunitatea de a vă adresa un cuvânt chiar la sfârşitul Ramadan-ului. O coincidenţă fericită este anul acesta, cu luna sacră islamică ce se încheie la puţine zile după celebrarea Paştelui, sărbătoarea cea mai importantă pentru creştini. Dar această dată fericită, care face să se ridice ochii spre cer şi să fie adorat Domnul „milostiv şi atotputernic” (Nostra aetate, 3), contrastează puternic cu tristeţea datorită sângelui care curge în ţările binecuvântate din Orientul Mijlociu. Fraţilor şi surorilor, părintele nostru Abraham a ridicat ochii spre cer pentru a privi stelele: lumina vieţii, care ne învăluie şi ne îmbrăţişează de sus, ne cere să depăşim noaptea urii, pentru că, după voinţa Creatorului, aştrii să lumineze pământul şi nu pământul să ardă, devastat de flăcările armelor care înflăcărează cerul. Dumnezeu este pace şi vrea pacea. Cine crede în el nu poate decât să respingă războiul, care nu rezolvă, ci măreşte conflictele. Războiul, nu încetez să repet, este întotdeauna numai o înfrângere: este o viaţă fără destinaţie; nu deschide perspective, ci stinge speranţa. Sunt neliniştit din cauza conflictului din Palestina şi Israel: să înceteze imediat focul în Fâşia Gaza, unde este în desfăşurare o catastrofă umanitară; să poată ajunge ajutoarele la populaţiile palestiniene care suferă foarte mult; să se elibereze ostaticii răpiţi în octombrie! Şi mă gândesc la martirizata Siria, la Liban, la tot Orientul Mijlociu: să nu lăsăm să izbucnească flăcările supărării, stârnite de vânturile funeste ale cursei înarmărilor! Să nu lăsăm ca războiul să se lărgească! Să oprim inerţia răului! Am în minte familiile, tinerii, muncitorii, bătrânii, copiii: sunt sigur că în inima lor, în inima oamenilor obişnuiţi, există o mare dorinţă de pace. Şi că, în faţa răspândirii violenţei, în timp ce lacrimile coboară din ochi, un cuvânt iese din gura lor: „îndeajuns”. Îndeajuns! – repet şi eu – celui care are responsabilitatea gravă de a guverna naţiunile: îndeajuns, opriţi-vă! Vă rog, faceţi să înceteze zgomotul armelor şi gândiţi-vă la copii, la toţi copiii, ca la înşişi copiii voştri. Să privim toţi la viitor cu ochii copiilor. Ei nu se întreabă cine este duşmanul de distrus, ci cine sunt prietenii cu care să se joace; ei au nevoie de case, parcuri şi şcoli, nu de morminte şi gropi! Prieteni, eu cred că deşerturile pot înflori: ca şi în natură, tot aşa în inimile persoanelor şi în vieţile popoarelor. Dar din deşerturile urii vor răsări vlăstare de speranţă numai dacă vom şti să creştem împreună, unul alături de celălalt; dacă vom şti să respectăm crezul celorlalţi; dacă vom şti să recunoaştem dreptul de a exista al fiecărui popor şi dreptul fiecărui popor de a avea un stat; dacă vom şti să trăim în pace fără a demoniza pe nimeni. Eu cred şi sper în asta şi împreună cu mine creştinii care, printre nu puţine dificultăţi, trăiesc în Orientul Mijlociu: îi îmbrăţişez şi îi încurajez, cerând să aibă mereu şi pretutindeni dreptul şi posibilitatea de a mărturisi liber credinţa lor, care vorbeşte despre pace şi fraternitate.