În ultimii ani, imaginea Băii Mari a fost umbrită de o realitate pe care mulți o ignoră, iar alții o tratează cu un soi de resemnare: cerșetoria organizată. Nu vorbim despre omul singur, aflat într-un moment de cumpănă, ci despre adevărate rețele care transformă mila în afacere, iar bunătatea oamenilor în sursă constantă de profit. Primarul Doru Dăncuș a pus recent reflectorul pe acest fenomen, declarând răspicat că Baia Mare a devenit un „paradis al rețelelor care exploatează mila publică”. De data aceasta, cuvintele nu au rămas doar pe hârtie. Acțiunile coordonate de Poliția Locală, Direcția de Asistență Socială, Poliția Municipală și Jandarmerie au produs rezultate concrete: 33 de persoane interceptate în Gara CFR înainte să intre în oraș, dintre care 21 copii; 2 infracțiuni privind folosirea minorilor în scop de cerșetorie; 12 anchete sociale deschise; copii întorși acasă, însoțiți de specialiști; sancțiuni și legitimări în zonele cele mai frecventate de cerșetori. Este un început promițător, dar și o oglindă a dimensiunilor problemei. Prezența minorilor arată clar că vorbim despre exploatare, nu despre ajutor real. Fiecare monedă dată în intersecție nu ajunge să cumpere o pâine, ci alimentează un sistem în care copiii sunt scoși din școală și puși să cerșească. Și aici apare întrebarea incomodă: noi, cetățenii, suntem parte din soluție sau din problemă? Când ne lăsăm emoția să decidă și întindem o bancnotă, nu facem decât să întărim mecanismele rețelelor care profită de vulnerabilitatea reală sau simulată a unor oameni. Compasiunea, dacă nu e dublată de discernământ, devine complicitate. Autoritățile promit să continue aceste acțiuni, dar succesul lor depinde de un parteneriat tacit cu cetățenii. Nu poliția singură va închide robinetul acestui fenomen, ci noi, prin refuzul de a-l finanța. A ajuta nu înseamnă a da bani la semafor. A ajuta înseamnă să susținem centre sociale, cantine, programe educaționale, asociații care chiar schimbă destine, nu să hrănim un sistem parazitar.