Marți, 28 mai, se împlinesc 103 de ani de la naşterea Înaltpreasfinţitului Părinte Justinian, cel care a fost Întâistătător al Eparhiei Maramureşului şi Sătmarului (1990-2016), Episcop vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului (1973-1990) şi stareţ al Mănăstirii „Sfânta Ana” Rohia (1944-1973). Înaltpreasfinția Sa, Justinian Chira, vrednicul de pomenire Arhiepiscop al Maramureșului şi Sătmarului, a fost fiul unei familii de gospodari harnici și credincioși din satul Plopiș, având ca părinți pe Ilie Chira (1871-1937) și Maria Chira, născută Puț (1884-1949). S-a născut la 28 mai 1921 în satul Plopiş din judeţul Maramureș, potrivit mărturiei materne, în Duminica Mare, în vremea când preoții intrau la Liturghie. Era o zi senină. Clopotele sunau la toate bisericile din satele învecinate. Vestea comunicată de moașă: „Ai un fecior”, este urmată de precizarea: „care va ajunge om mare”. Din copilărie are multe amintiri plăcute, dintre ele unele chiar i-au marcat evoluția. După cum mărturisește, a văzut pentru prima dată, în anii 1925-1926, trei avioane pe cer, pe care, copilul de atunci, le considera adevărate apariții miraculoase. A răsfoit un calendar sau almanah ilustrat cu portretele conducătorilor de popoare europene ai începutului de secol XX. A fost impresionat de atitudinea sătenilor la dispariția lui Ferdinand I – regele României Mari: „A murit împăratul” – spuneau țăranii în anul 1927. Şcoala elementară a urmat-o între anii 1927-1934 în Plopiș cu un învățător de neuitat, Dumitru Munteanu, venit din Vechiul Regat, care îl alinta zicându-i: „Jenică”. Examenul de absolvire s-a dat într-un centru zonal: Copalnic Mănăștur. Lucrarea scrisă a impresionat Comisia de examinare prin faptul că tânărul elev îndemna conducătorii să se preocupe mai mult de soarta țăranilor. Perioada este marcată de patima cititului. La familia Chira ardea lumina și după ora 24 și toți cunoșteau motivul – ştiau că pruncul citeşte. Lecturi de neuitat din Almanahul „Universul” sau „Albina”, piese de Shakespeare, poezie, etc., citite din biblioteca şcolii din sat, sau orice ziar și revistă apărută la acea vreme, i-au fost prietenii de căpătâi şi de neuitat ai tânărului Ioan Chira. La vârsta opțiunilor, la doar 16 ani, în 1937, familia Chira rămâne fără un sprijin important și drag. În apropierea sfârșitului pământesc, tatăl său îi cere să-l așeze pe „fața casei”, pe pavimentul din lut. Puțin mai târziu este chemat la căpătâiul bolnavului pentru a primi binecuvântarea părintească. Apoi tatăl îşi roagă copilul să-i citească Paraclisul Maicii Domnului. „M-a luat cu amândouă mâinile şi m-a tras pe pieptul lui. Apoi, ca un patriarh din vechime, cu amândouă mâinile m-a binecuvântat pe creştet de trei ori şi mi-a zis: citeşte-mi Paraclisul” – îşi aminteşte peste ani, cu lacrimi în ochi, Arhiepiscopul Justinian. În timpul acestei lecturi tatăl își încredințează sufletul Celui de Sus. Ioan Chira rămâne doar cu mama şi îşi asumă muncile pe care le face un bărbat la ţară, dar tânărul aspiră la cu totul altceva decât truda pentru asigurarea zilei de mâine. După trei ani, obligaţiile filiale sunt copleşite de dorinţa de slujire a Tatălui Ceresc. Mănăstirea, pe care încă nu o cunoştea, îl atrage la sine ca un magnet. „Pentru mine, drumul pe care am mers, calea pe care am luat-o, a fost exact drumul pentru care îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi l-a rânduit. De copil simţeam că mă aşteaptă o altă lume. În sat, înainte de 1940, duceam o viaţă liniştită şi modestă. Arhaică. Lumea n-avea bani, n-avea condiţii. Dar era o viaţă aşezată, frumoasă şi liniştită. Eram în familie. Aveam tot ceea ce avea nevoie un tânăr într-un sat, la ţară. Şi totuşi, simţeam că nu e locul meu acolo”. De aceea, purtând în suflet un dor mistuitor după o altă lume, în dimineaţa zilei de miercuri, 12 martie 1941, porneşte în căutarea acestui tărâm mult visat, trăgând uşa peste lacrimile şi întrebarea neliniştitor – presimţitoare a mamei, care ar fi vrut să-şi vadă fiul în rândul oamenilor din sat. „Atunci, în noaptea aceea, mi-am scos lucrurile din casă, iar dimineaţa, în zori, m-am sculat şi m-am îndreptat spre uşă, să plec. „- Unde pleci, dragul mamei?” – m-a întrebat mama. „- Numai până afară”- i-am răspuns. Şi am plecat fără să mă mai întorc. Când am ieşit din sat, începea să se facă ziuă. M-am întors cu faţa spre răsărit, spre sat, m-am închinat şi am zis: Niciodată înapoi nu mă-ntorc”. Sunt amintiri sfinte pentru Arhiepiscopul nostru Justinian. Mama rămânea acasă, însă feciorul ei se ducea acolo unde trebuia să-şi împlinească vocaţia şi misiunea. Răspundea chemării tainice, ieşind afară dintr-o lume obişnuită sau firească şi intrând într-o lume mai presus de fire, o lume pe care numai un om mai presus de oameni o poate simţi, înţelege şi cunoaşte. Aşadar, în 12 martie 1941, este primit ca frate la Mănăstirea „Sfânta Ana” din Rohia de către starețul de atunci, Nifon Matei, care moare la numai 32 de ani. „Am intrat în mănăstire cu hotărârea să-mi dăruiesc lui Dumnezeu viața, trupul și sufletul”, mărturisește peste ani ÎPS Justinian Chira. În 2 martie 1942 este tuns în monahism la Mănăstirea “Sfânta Ana”, iar la 15 august 1942 este hirotonit diacon la Rohia de către PS Nicolae Colan, Episcopul Vadului, Feleacului și Clujului. Peste un an va fi hirotonit preot la Rohia tot de PS Nicolae Colan. Fiind o perioadă de ocupație maghiară între 1940-1945, pentru români a urmat o perioadă foarte grea, inclusiv de a fi încorporați în armată străină. De aceea, între 22 noiembrie 1942 și 10 martie 1943, ierodiaconul Justinian este încorporat la Miscolt, în ciuda hainei clericale. La revenirea în Mănăstirea Rohia, din zona Lăpușului, prin statornicie și mult har, în 1944 i se încredințează răspunderea pentru destinele sfântului lăcaș în calitate de stareț, la doar 23 de ani, misiune pe care o va duce la îndeplinire cu multă răbdare și încredere între anii 1944-1973. În această perioadă a contribuit decisiv la formarea și pregătirea a peste 20 de tineri care au devenit diaconi ori preoți pentru mănăstiri sau parohii. Prin credință și evlavie, cu curajul umilinței creștine, prin predici cu grijă întocmite și expuse, cât și a unui devotament necondiționat și disprețul față de arginți, prin respectarea legilor mănăstirești, și a dezinteresului față de nevoile proprii și cu atenție la nevoile celorlalți, a creat la Mănăstirea Rohia un stil de viață monahală ca în vechile mănăstiri ortodoxe. „Vieţuitor şi stareţ la Mănăstirea Rohia, episcop-vicar la Cluj şi apoi primul episcop al reînfiinţatei Episcopii a Maramureşului şi Sătmarului, Preasfinţitul Justinian se află de ani şi ani pe traiectoria unei misiuni bisericeşti deosebite, în această parte de ţară. Rohia de azi e opera sa” – va mărturisi peste ani şi ani, la ceas aniversar, ÎPS Sa Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului. Aşezarea pe temelii tot mai solide a mănăstirii este întreruptă pentru o perioadă de timp. Prin Decretul 410/1959 rămâne singur în mănăstire pentru o vreme, ceilalți 24 de preoți, diaconi, monahi și frați fiind izgoniți fără drept de apel de autoritățile comuniste ale timpului, însă, după repetate intervenții, reușește să facă în așa fel încât să revină la mănăstire doi ieromonahi. A considerat întotdeauna că este un simplu administrator al veniturilor mănăstirii. Astfel a sprijinit tineretul studios, îndemnându-l la completarea studiilor și susținându-i prin acordarea de subvenții cu titlu personal. Aceștia au devenit, prin absolvirea unor școli de grade diferite, preoți profesori, medici, avocați etc. Plănuiește şi realizează construirea mai multor clădiri între care și Casa Poetului, la care poetul Ioan Alexandru oferă ca donație drepturile de autor pentru Imnele Transilvaniei. În toată această perioadă, cu bucurii și greutăți, acordă cea mai mare atenție studiului și pregătirii duhovnicești personale la un nivel tot mai înalt. Va avea puterea să-și aștearnă pe hârtie ideile cu îndemnuri și învățături. Dorința de studiu și aprofundare l-au determinat să urmeze cursurile Seminarului Teologic Cluj-Napoca și ale Institutului Teologic de grad universitar Sibiu cu teza de teologie istorică „Mănăstirea Sfânta Ana Rohia”, îndrumător fiindu-i Pr. Prof. Dr. Sofronie Vlad, Rectorul Institutului Teologic Sibiu. Pentru susținerea studiului şi meditației profunde, ca un mare iubitor de carte şi cultură, ca un bibliofil de excepţie, în cei treizeci de ani de stăreţie, va ctitori la Rohia o bibliotecă de peste 40.000 de volume, cu un conţinut variat. De la teologie, literatură, istorie, filologie şi ştiinţă, până la colecţii întregi şi publicaţii rare, ediţii princeps, carte veche şi străină, toate cumpărate de ÎPS Sa Justinian în perioada 1941-1973 şi donate mănăstirii, formează nucleul principal al acestei biblioteci de renume. În calitate de stareț al mănăstirii „Sfânta Ana” Rohia a transformat această mănăstire într-un topos de credință și lumină. Mănăstirea Rohia devine treptat un centru de meditație și reculegere atrăgând și numeroase personalități. Realizările sale importante împletite cu prestigiul tot mai mare al Mănăstirii Rohia, al cărei stareț era de mulți ani, fac ca în 9 iunie 1973 să fie ales în demnitatea de Episcop-vicar pe seama Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului de către Sfântul Sinod al BOR. În 9 septembrie 1973 este hirotonit întru episcop de către trei ierarhi: Mitropolitul Ardealului, Înaltpreasfințitul Părinte Nicolae Mladin, Arhiepiscopul Clujului, Înaltpreasfințitul Părinte Teofil Herineanu și Episcopul Oradiei, Preasfințitul Vasile Coman. Timp de 17 ani, în perioada Vicariatului clujean, PS Justinian Chira Maramureşanul, va desfăşura o bogată activitate pastoral-misionară şi editorial-publicistică, coordonând apariţia „Îndrumătorului bisericesc” în 12 volume, contribuind la îmbogăţirea acestuia cu articole pe teme diferite, teologice sau de morală creştină ori de atitudine civică. În aceeaşi perioadă acordă o mare atenţie şi arhierească protecţie Mănăstirii „Sfânta Ana” Rohia, îndrumând întreaga activitate misionară, pastorală şi economic edilitară. În anii ‘80, la îndemnul filosofului Constantin Noica, eseistul Nicolae Steinhardt face o vizită la Cluj Napoca Episcopului-Vicar Justinian Chira, cerându-i sfat şi adăpost. Ca urmare a acestei întâlniri, cucerit de personalitatea duhovnicească a Episcopului Justinian şi de atmosfera mănăstirii Rohia, Nicolae Steinhardt este primit în mănăstire, unde se decide să rămână definitiv, călugărindu-se. Poate că fără această îndrumare şi adăpostire, cultura română ar fi rămas fără luminile din „Jurnalul fericirii. În anul 1983, la Editura Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, va tipări cartea „Darurile Bisericii”, în vremea în care era interzis să vorbeşti şi să scrii despre Dumnezeu şi Biserică, iar în 1986 va tipări o nouă carte cu titlul „Viaţa Maicii Domnului.” Despre „Darurile Bisericii” Ioan Alexandru scria într-o recenzie: „O carte frumoasă scrisă de I.Chira, fiu de ţărani din satul Plopiş, o carte a iubirii de Patrie şi de valorile perene ale poporului nostru…”. La începutul anului 1989, în ianuarie, timp de 18 zile, va vizita sudul Indiei, Delhi, Moscova, Tirana şi Roma, ca membru al unei delegaţii de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, condusă de PF Patriarh Teoctist. La începutul anului 1978, întreg Occidentul vedea un documentar de excepţie despre Ortodoxism şi trăirea românească autentică realizat de cea mai importantă televiziune britanică, având în centru Maramureşul şi pe Omul ales de Dumnezeu să conducă Biserica Ortodoxă străbună din aceste locuri, Înaltpreasfinţitul Justinian Chira Maramureşeanul, pe atunci Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Clujului. Era în plin regim comunist. O mare de oameni îmbrăcată în straie naţionale. Un alai de femei, copii, bărbaţi şi un episcop. Iată ce spunea la acea vreme realizatorul documentarului: „La Cluj am întâlnit pe clericul care avea să mă intrige mai mult decât oricare altul din România. Chiar am început să mă gândesc la el într-un mod ciudat, ca la adversarul meu. Era episcop. Numit Justinian. E în regulă când icoanele rămân la locul lor în rame, dar când ele încep să vină înspre tine, devine îngrijorător”. Episcopatul maramureşean începe în septembrie 1990, când Adunarea Națională Bisericească îl alege Episcop al noii Eparhii a Maramureșului și Sătmarului, ca la 11 noiembrie 1990 să aibă loc întronizarea sa ca Episcop al Maramureșului și Sătmarului, la care participă 10 membri ai Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Această Episcopie a trecut printr-un lung șir de desființări și reînființări, tot atâtea motive de bucurii ori suferințe naționale și religioase. De toate acestea fiind conştient, PS Justinian Chira, fiul Maramureşului, va face demersuri imediate şi, la 20 iulie 1990, va pune piatra de temelie a viitoarei Catedrale Episcopale „Sfintei Treime” din Baia Mare, acesta fiind unul dintre momentele istorice cele mai importante din viaţa noii Eparhii. A fost ierarhul cel mai potrivit care a ştiut să aleagă locul cel mai indicat de unde să păstorească această reînfiinţată Eparhie. Ca om al locului, cunoştea cel mai bine rănile, durerile, suferinţele şi nevoile spirituale, morale şi fizice ale tuturor oamenilor din această parte a ţării. În anii următori inițiază organizarea de curând reînființatei Episcopii a Maramureşului şi Sătmarului. Pune bazele şi dezvoltă Centrul Eparhial, înfiinţează la Baia Mare un Seminar Teologic, face demersuri şi înfiinţează Catedra de Teologie Ortodoxă din cadrul Univeristăţii de Nord din Baia Mare, determină înfiinţarea publicaţiei eparhiale „Graiul Bisericii noastre”, a pus piatra de temelie la peste 80 de biserici noi, a reînfiinţat încă trei protopopiate (Vişeu, Chioar şi Oaş), a crescut numărul preoţilor de la 325 la 560 şi de asemenea numărul parohiilor, în locul celor 4 mănăstiri câte erau în 1992, astăzi există peste 30 de mănăstiri şi schituri în Eparhia Maramureşului şi Sătmarului. Întreaga activitate pastorală, misionară şi cultică pusă în slujba Bisericii Ortodoxe şi a Neamului Românesc, dar mai cu seamă bogata activitate culturală şi publicistică, i-a fost apreciată prin acordarea a patru titluri de „Doctor Honoris Causa”. Pentru toate acestea şi altele ştiute şi neştiute, ca o încununare a vieţii jertfelnice şi a ostenelilor pilduitoare şi rodnice, la 13 decembrie 2009, PS Justinian Chira al Maramureşului şi Sătmarului, este ridicat la treapta onorifică de Arhiepiscop, de către PF Patriarh Daniel. Pentru desăvârșita lucrare misionară, IPS Justinian Chira a propus Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române înființarea postului de Episcop-vicar pe seama Episcopiei Maramureșului şi Sătmarului în persoana starețului mănăstirii Rohia, Arhimandritul Iustin Hodea, care devine astfel Episcopul Iustin Sigheteanul. Personalitate puternică şi marcantă a credinţei Ortodoxe ce s-a dovedit a fi, prin toate faptele şi îndemnurile sale, om al rugăciunii şi monah cu viaţă pilduitoare, orator iscusit şi părinte iubitor, cărturar înţelept şi iubitor de ţară, un stâlp de lumină, un sfânt în viaţă, prin care, spun unii, că se arată pasul lui Dumnezeu în nordul României, sunt cuvinte puţine din cele câte s-au scris şi se vor mai scrie despre Înaltpreasfinţia Sa Justinian Chira, fiul cel mai de seamă al localităţii Plopiş și vrednicul de pomenire Arhiepiscop al Maramureșului și Sătmarului. Amintim faptul că în anul 2021, la împlinirea a 100 de ani de la nașterea Înaltpreasfinției Sale – Centenarul IPS Justinian -, la inițiativa și prin implicarea directă a Preasfințitului Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, în Plopiș, a fost inaugurată Casa Memorială „Justinian Chira” intrând în circuitul turistic al Maramureșului și implicit în patrimoniul cultural național. Casa păstrează în totalitate forma și arhitectura inițială, iar în interior au fost expuse obiecte personale ale arhiepiscopului: veșminte, mitră, haine monahale, cărți, fotogra­fii, dar și obiecte tradiționale, pentru a fi înveș­nicite și pentru a păstra vie memoria acestui vrednic fiu al ținutului Maramureșului. De asemenea, și Școala din localitate poartă numele Înaltpreasfinției Sale. Aceste lucruri au fost posibile prin implicarea părintelui Nicolae Tira, președintele Fundației „Arhiepiscopul Justinian” în colaborare cu autoritățile locale. Astfel, Plopișul reprezintă un punct de reper pentru ceea ce a însemnat Arhiepiscopul Justinian, satul românesc de altădată, precum și valorile culturale religioase, conservate și promovate în tot acest timp. De asemenea, în anul 2020, în curtea Catedralei Episcopale din Baia Mare a fost amplasată o statuie în memoria Arhiepiscopului Justinian Chira, lucrare realizată din bronz de Ioan Marchiş, sculptor maramureşean. „Înaltpreasfinţitul Justinian a meritat să aibă această statuie în mărime naturală, pentru că viaţa dânsului a fost trăită între Dumnezeu şi neamul Său, între Hristos şi Biserica Sa”, a precizat Preasfințitul Părinte Iustin după dezvelirea statuii.